Acest articol face parte din seria OGR Imagining our Post-Pandemic Futures (Imaginându-ne viitorul de după pandemie) despre exercitarea drepturilor omului necesară pentru a crea o lume mai bună în timpul pandemiei COVID-19 și după aceasta.
Pentru a asigura exercitarea pe deplin a drepturilor omului, trebuie să punem mai mult accent pe responsabilitatea tuturor actorilor, și nu doar pe cea a statelor, să întreprindem măsuri împreună pentru a asigura respectarea drepturilor.
Acest argument din cartea mea recent publicată: The Hidden Face of Rights: Toward a Politics of Responsibility (Partea ascunsă a drepturilor. Spre o politică a responsabilității) s-a dovedit a fi deosebit de relevant pentru pandemia de coronavirus. Chiar dacă toate guvernele ar întreprinde măsuri eficiente, dacă oamenii nu și-ar îndeplini sarcina de a sta acasă și a se spăla pe mâini, criza nu ar putea fi evitată.
Bazându-mă pe lucrarea postumă scrisă de Iris Marion Young, Responsibility for Justice (Responsabilitatea justiției), în cartea mea The Hidden Face of Rights (Partea ascunsă a drepturilor. Spre o politică a responsabilității), eu susțin că toți actorii conectați social la o nedreptate structurală și care sunt capabili să acționeze, trebuie să întreprindă măsuri pentru a aborda nedreptatea. Problema legată de cuvântul responsabilitate este că oamenii îl folosesc adesea în sensul de drept comun, adică în sensul că cineva este de vină sau urmează a fi tras la răspundere. Aceasta este ceea ce Iris Young numește responsabilitate retrospectivă sau “model bazat pe tragerea la răspundere”. Ea s-a axat pe responsabilitatea politică, care privește în viitor. Acest tip de responsabilitate nu întreabă „cine este de vină”, dar „ce trebuie să facem?” Responsabilitatea care privește în viitor este necesară pentru a aborda pandemia de Coronavirus și pentru a reflecta la ce ar trebui să facem în lume după pandemie. De asemenea, eu mă bazez pe ideea lui Max Weber privind etica responsabilității explicată în lucrarea lui Politics as a Vocation (Politica ca vocație) pentru a sublinia că nu este suficient de a acționa cu intenții bune. De asemenea, trebuie să facem cercetări cu privire la cel mai eficient mod de a acționa astfel, încât acțiunile noastre să aibă impactul pe care îl urmărim.
Chiar dacă toate guvernele ar întreprinde măsuri eficiente, dar oamenii nu și-ar îndeplini sarcina de a sta acasă și a se spăla pe mâini, criza nu ar putea fi evitată.
Acest cadru este util în contextul crizei de Coronavirus, deoarece el implică atât un șir de drepturi, cât și responsabilități ale mai multor actori. Dreptul nostru la sănătate, dar și drepturile la libertate, la libertatea de mișcare, la educație, la informație, la hrană și la adăpost sunt toate periclitate. Pe măsură ce țările impun politici exclusiviste de călătorie și de trecere a frontierei, unele dintre aceste drepturi pot fi puse în pericol, iar guvernele trebuie să ajungă la un echilibru între protejarea sănătății și respectarea drepturilor omului, după cum a recunoscut Secretarul General al OMS la briefingul său din 12 martie. Carantina este o politică legitimă a statului în perioadele de urgență în materie de sănătate, dar statul trebuie să se preocupe de drepturile persoanelor prinse în carantină, ca acestea să aibă acces la servicii de sănătate, alimente și adăpost adecvate.
Această echilibrare a drepturilor este prevăzută în Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO), care vorbește despre limitarea unor drepturi „pentru respectarea drepturilor și libertăților altora”. Cu toate acestea, DUDO merge încă mai departe și recunoaște că fiecare dintre noi avem „îndatoriri față de comunitate”, iar preambulul Declarației face apel la fiecare din noi să promovăm drepturile. Autorii documentului au dorit să evidențieze că realizarea întregului potențial al DUDO este un efort colectiv.
Pentru ca fiecare să se bucure de aceste drepturi, toți actorii conectați social la această problemă și capabili de a acționa trebuie să exercite responsabilități, care nu sunt întotdeauna bine definite. Pentru a ne proteja dreptul colectiv la sănătate, posibil că va trebui să recunoaștem că avem dreptul la libertatea de mișcare, dar și responsabilitatea de a nu călători în anumite circumstanțe; avem dreptul la educație, dar și responsabilitatea de a accepta că acesta poate fi suspendat temporar sau oferit on-line.
Instituțiile globale de guvernanță în domeniul sănătății pot oferi o traiectorie de implementare a dreptului uman la sănătate. Organizațiile internaționale, în special OMS, și-au intensificat această responsabilitate într-un mod impresionant în ultimele săptămâni. Recomand tuturor celor, care doresc să fie bine informați într-un mod, care ar preîntâmpina panica și ar promova acțiunea, să se informeze în aspecte de coronavirus pe pagina web a OMS.
Pentru ca fiecare să se bucure de aceste drepturi, toți actorii conectați social la această problemă și capabili de a acționa trebuie să exercite responsabilități, care nu sunt întotdeauna bine definite
Unele state se descurcă mult mai bine decât altele cu exercitarea responsabilității. Cazul Statelor Unite este deosebit de îngrijorător, acțiunile CDC fiind împiedicate de instinctele politice inițiale ale administrației Trump de a diminua gravitatea problemei. În acest context, una dintre responsabilitățile, pe care mă axez în câteva capitole din cartea mea, responsabilitatea de a participa la alegeri, devine și mai importantă. Pericolele asociate cu acest lider naționalist narcisist, ostil științei și faptelor, nu ar putea fi mai evidente decât, în cazul unei adevărate crize internaționale, în care conducerea slabă a SUA ar deveni literalmente o problemă de viață și moarte.
Însă, responsabilitățile nu se limitează la cele, care le revin guvernelor naționale; există responsabilități și pentru instituțiile de stat și autoritățile municipale, instituțiile de ocrotire a sănătății, mass-media, organizații non-profit, universități, dar și persoane fizice. La nivel individual, responsabilitățile noastre legate de criza COVID-19 includ responsabilitatea de a ne spăla pe mâini, de a sta acasă, de a ne acoperi gura și nasul când tușim sau strănutăm, dar și de a fi informați și a nu intra în panică. Cine ar fi crezut că elaborarea unor norme noi privind spălatul pe mâini va deveni o chestiune de guvernanță globală? Responsabilitățile individuale pot include și abținerea de la unele acțiuni, precum acumularea excesivă a celor mai esențiale bunuri. De exemplu, majoritatea oamenilor nu au nevoie de măști pentru față și ar trebui să le lase pentru cei bolnavi sau cei ce îi îngrijesc pe aceștia. Însă, cel mai important este ca persoanele individuale să nu-și exercite responsabilitățile într-un mod izolat, ci în coordonare cu instituțiile și prin conexiune socială cu ceilalți, chiar dacă asigurăm „distanța socială” ” (de doi metri) necesară pentru a limita transmiterea bolii.
În teoria relațiilor internaționale s-a făcut o constatare care e persistentă, dar și oarecum îngrijorătoare, că probabilitatea schimbării în idei și instituții este mai mare în cazuri de criză. Această criză deja a condus la reacții naționaliste. De exemplu, SUA adoptă politici în mod unilateral și fără nici un fel de consultări. Însă, o abordare privind drepturile și responsabilitățile, orientată spre viitor, sugerează că avem nevoie de reacții naționale și internaționale mai bine coordonate. Este necesară o guvernanță globală mai extinsă și mai bună pentru soluționarea crizei COVID-19 și a recesiunii economice, care ar putea să urmeze după aceasta. Cea mai mare responsabilitate a noastră este de a identifica cum să transformăm această criză într-un pas înainte spre guvernanța globală, dar nu într-un pas în direcție opusă.