În memoria Prof. David Petrasek
Pandemia COVID-19 a schimbat lumea așa cum o știam. Aceasta a adus pe multe țări la crize de sănătate, economice și sociale. Încă departe de a se finaliza, criza prezintă oportunități pentru societăți individuale, state și pentru întreaga lume de a se regândi și de a „reconstrui lucrurile mai bine”. Pentru a face acest lucru, este necesară plasarea vieții omului și a drepturilor omului în centrul politicilor publice, legilor, programelor și practicilor printr-o abordare autentică bazată pe drepturile omului.
În reacția la pandemie, principala opțiune a guvernelor a fost de a alege între două alternative: introducerea de măsuri stricte anti-COVID, care au precipitat o criză economică imediată și accentuată sau adoptarea de măsuri lejere anti-COVID, sperând la „imunitatea colectivă” și încercând de a menține activitatea economică.
În cadrul scenariului cu măsuri stricte, pierderile financiare asociate cu încetinirea creșterii economice ar duce la un număr mai mic de decese imediate și ar oferi guvernelor timp pentru a distribui uniform costurile economice iminente (în mod echitabil) între populație prin măsuri economice de urgență, urmate de impozite și recuperare. În cadrul scenariului cu măsuri lejere, presupusele pierderi economice limitate ar fi plătite cu pierderea de vieți pe termen scurt, cu câștig pe termen lung (așa se spera). SUA, Marea Britanie, Suedia și Brazilia, țări cu regimuri lejere anti-COVID, sunt printre țările cu cea mai mare rată a deceselor de COVID-19 la un milion de oameni în plan regional și global; acestea, cu siguranță, au resimțit aceste dureri pe termen scurt.
În timp ce viețile „suplimentare” pierdute în țările cu măsuri lejere anti-COVID sunt plătite în mod neproporțional de cele mai vulnerabile populații, „economiile” financiare sunt câștigate de cei 1%, care controlează economia. Această distribuție nu este doar inegală și nedreaptă, dar ea ignorează, în același timp, valorile fundamentale de demnitate umană și normele conexe.
A devenit foarte clar că politicile guvernamentale ca răspuns la COVID-19 produc efecte adverse neproporționale asupra diferitelor grupuri. Aceste politici au scos la iveală inegalitățile preexistente și le-au exacerbat pe multe dintre ele. Persoanele mai în vârstă din instituții de îngrijire de termen lung, persoanele cu dizabilități din instituțiile specializate, cei săraci și deținuții, sunt printre numeroasele persoane grav afectate de răspândirea COVID-19 de rând cu popoarele indigene, migranții, refugiații și minoritățile. Multe femei s-au trezit cu venituri reduse, povară sporită de sprijin familial în aspect de îngrijire a copiilor și educație, și confruntarea cu violența domestică.
Merită de a reaminti că anul 2015 a fost marcat de adoptarea Agendei de Dezvoltare Durabilă până în anul 2030, în care se proclama obiectivul cel mare „Să nu lăsăm pe nimeni pe dinafară”. Cu toate acestea, criza COVID-19 a scos în relief fragilitatea acestei aspirații. Dacă în 2020 multe guverne sunt încă dispuse să sacrifice viața celor vulnerabili în schimbul câștigurilor economice ale celor mai bogați, atunci este corect să ne întrebăm dacă Agenda 2030 nu ar fi falimentară din punct de vedere moral.
Prea frecvent, în toată această situație, drepturile omului au venit ca un gând întârziat, în cele mai bune cazuri. Totuși, corpul evoluat de norme și standarde privind drepturile omului, de rând cu practicile și opțiunile eficiente de guvernare, ar putea oferi răspunsurile corecte. Pentru aceasta, drepturile omului trebuie să intre pe agenda publică ca principalul cadru de organizare sub forma unei abordări profunde și autentice bazate pe drepturile omului (ABDO).
ABDO nu este o idee nouă. Ea a apărut cu 20 de ani în urmă și a împărtășit câteva elemente comune cu abordarea dezvoltării umane a lui Amartya Sen și cu ideea de „extindere a capacităților umane”.
Organizația Națiunilor Unite definește ABDO ca un cadru pentru procesul de dezvoltare umană, care este întemeiat în mod normativ pe standardele internaționale ale drepturilor omului și direcționat operațional spre promovarea și protejarea drepturilor omului. În cadrul ABDO, politica publică și dezvoltarea sunt conceptualizate în termeni de a asigura persoanelor drepturile omului - alegerea garantată a oportunităților și a mijloacelor pentru o viață împlinită. Aceasta este o obligație a statului și o funcție de bază a autorităților publice, cu drepturile corespunzătoare ale persoanelor și grupurilor de a cere respectarea și aplicarea dispozițiilor lor. În plus, ABDO cere acțiuni prioritare pentru persoanele cele mai vulnerabile conform eticii „Să nu lăsăm pe nimeni pe dinafară”. În final, ABDO îi plasează pe înșiși cei care dețin drepturi la volanul acțiunii, ca agenți primordiali în elaborarea și realizarea politicilor: „Să nu se facă nimic în privința noastră fără noi!”
ABDO poate oferi o direcție clară și convingătoare atât pentru măsurile în curs de realizare, cât și pentru cele din perioada de după COVID-19. Ea oferă ghidare pentru acțiuni, în care egalitatea și demnitatea sunt valorile cele mai înalte. Ea direcționează acțiuni țintite și dezagregate, care ar fi adresate celor, care se află în urmă. Ea impune ca cei ce sunt deosebit de afectați sau în mare parte afectați să stea la masa de luare a deciziilor și să fie parte a acestor decizii.
Cu regret, în criza care se înregistrează acum, ABDO a fost aplicată foarte puțin în scenariile cu măsuri stricte, dar și în cele cu măsuri lejere. Desigur, o ABDO aplicată la scară largă implică un anumit grad de complexitate și cere timp, în special pentru luarea deciziilor în mod participativ și incluzivă. Abordarea a fost criticată pentru că nu este concretă și nu are mijloace suficiente de măsurare și pentru eficacitate nedovedită. Dar, am argumenta, că aceasta nu este mai complexă și nu ia mai mult timp decât practicile obișnuite și are marele beneficiul de a fi susținută de un corp substanțial de norme, în mare măsură agreate. Ceea ce a lipsit, a fost un efort hotărât și cuprinzător în aplicarea acesteia. De exemplu, dacă ABDO ar fi fost aplicată imediat când s-a întâmplat COVID-19, ar fi existat măsuri de prevenire la o etapă suficient de timpurie, instituțiile de îngrijire pentru persoanele în etate nu ar fi fost “uitate”, iar măsurile speciale de diminuare a poverii muncii domestice și a violenței ar fi fost implementate rapid, măsurile economice de urgență având în acest caz o focalizare diferită și un impact diferit.
ABDO nu creează drepturi umane „noi” și nici nu necesită adoptarea de noi instrumente sau nici măcar nu necesită bani în plus. De asemenea, nu se presupune că ABDO ar fi un panaceu. ABDO înseamnă punerea unui sens deplin și a unui suflu de viață în standardele de drepturi ale omului, care au fost adoptate cu decenii în urmă aproape universal, și în promisiunile acestora, aducându-le de la periferia dezbaterilor între specialiști sau de la sloganurilor populare - în mașinăria centrală a luării deciziilor și guvernării globale, naționale și locale.
O ABDO autentică, cu toate elementele sale cheie – obiective ale drepturilor omului, acțiuni prioritare în raport cu cei vulnerabili ca „Să nu lăsăm pe nimeni pe dinafară” și dreptul primordial al deținătorilor de drepturi în luarea deciziilor („Nimic în privința noastră fără noi”), trebuie adoptată la fiecare nivel de guvernare. Aceasta implică noi mecanisme de luare a deciziilor incluzive și participative, de conduită și responsabilitate, cu schimbări în atitudini și conducere responsabilă. Aceasta implică o abordare la nivel de sistem și nu doar o etichetă de „drepturi ale omului” sau chiar „integrarea drepturilor omului”. ABDO nu înseamnă transformarea drepturilor omului într-un element sau o dimensiune în procesele generale; ea înseamnă a face așa ca ABDO însăși să fie cadrul de bază și temelia pentru întregul proces de organizare și dezvoltare socio-politică.
ABDO poate salva vieți, spori bunăstarea și poate contribui la pace și la dezvoltarea durabilă. Dacă ar fi urmată cu determinare și aplicată sistemic, ABDO ar ajuta fiecare societate, stat și comunitate internațională „să se reconstruiască mai bine”. Și demult a sosit timpul de a face aceasta.
Multe idei pentru acest articol au fost inspirate de către sau discutate cu prof. David Petrasek. De rând cu prof. Packer și prof. Delphine Nakache, până în ultimele sale zile, prof. Petrasek a fost membru al comisiei pentru teză de doctorat a d-lui Slava Balan. Autorii sunt recunoscători prof. Petrasek pentru dăruirea și îndrumarea sa minuțioasă în gândirea și cercetarea drepturilor omului.